Băieții și bărbații se pot confrunta cu dificultăți semnificative atât la nivel psihologic. În același timp, percepția asupra terapiei se schimbă considerabil odată ce este trăită, devenind mai deschisă, mai nuanțată și, adesea, surprinzător de valoroasă.

Bărbații nu pot fi reduși la o categorie unitară. Pe parcursul acestui articol voi folosesc termenul „bărbați” pentru a face mai ușor de urmărit ideile prezentate. Ei ajung în terapie din motive foarte diferite, vin din medii și contexte de viață variate și uneori nu vin la terapie din proprie inițiativă.

În ultimii ani, tot mai mulți bărbați se confruntă cu provocarea de a găsi modalități mai conștiente și mai mature de a se raporta la ceilalți: de a construi relații mai trainice, de a fi părinți mai buni și de a-și gestiona nevoile emoționale cu mai multă ușurință. Cu toate acestea, mulți dintre ei au dificultăți când vine vorba de a integra aceste perspective fără să simtă că pierd controlul, că își pierd identitatea masculină sau că nu mai corespund propriei imagini despre ce înseamnă „să fii bărbat”. Consecințele acestor conflicte interioare nu se răsfrâng doar asupra bărbaților, ci au un impact semnificativ și asupra cuplului, familiei și a comunităților din care fac parte.

Obstacole care îi împiedică pe bărbați să apeleze la psiholog

Obstacolele ce stau în calea bărbaților atunci când vine vorba de a cere ajutor specializat țin de mai mulți factori: nivelul mai scăzut de alfabetizare emoțională, reticența față de terapie (care presupune explorare prin dialog și de a te deschide emoțional), dar și valorile și convingerile transmise din generație în generație despre ce înseamnă, de fapt, „să ceri ajutor” (fiind perceput ca pe o slăbiciune). Putem înțelege mai bine aceste dificultăți prin multitudinea de așteptări sociale nerealiste ce planează asupra bărbaților: presiunea de a avea succes și statut, ideea că un bărbat trebuie să fie puternic și complet autosuficient (ceea ce e imposibil), nevoia de a fi dur, competitiv și mereu pregătit de confruntare, precum și interdicția de a arăta vulnerabilitate, afecțiune sau emoții.

E suficient să ne amintim care sunt modelele de masculinitate pe care le-am auzit pe parcursul vieții noastre: bărbatul „puternic și tăcut”, „durul”, „cuceritorul”, „învingătorul” sau „independentul”. Toate aceste norme și roluri pot funcționa, pe de o parte, ca factori care îi împing pe bărbați să reziste și să se descurce singuri, dar, pe de altă parte, devin bariere serioase atunci când ar avea nevoie de sprijin psihologic sau emoțional.

Cel mai mare obstacol în a intra într-un proces psihoterapeutic este teama de a pierde controlul.

Dacă privim lucrurile din această perspectivă, înțelegem mai ușor care sunt obstacolele care îi pot împiedica pe bărbați să caute sprijin specializat și să rămână implicați într-un proces psihoterapeutic (căci nu e suficient să vii la ședințe de terapie, mai e nevoie și să depui un pic de efort personal susținut). Printre acestea se numără ideile și valorile deja formate despre diferența dintre „a cere ajutor” și „a-ți asuma singur rezolvarea problemelor”, dificultatea de a recunoaște și de a vorbi despre emoții sau vulnerabilități (uneori pe fondul unui nivel mai scăzut de educație în sănătate mintală), dar și rușinea sau stigmatul resimțite în anumite medii sociale în legătură cu mersul la terapie.

Cu ce dificultăți vin frecvent bărbații in terapie

Principalele dificultăți cu care se confruntă bărbații sunt stresul și epuizarea (burnout), anxietatea și atacurile de panică, depresia, problemele relaționale (fie în cuplu, fie în familie sau la locul de muncă), dificultăți în gestionarea furiei, dar și perioade de confuzie legate de identitate și sensul personal sau profesional.

Multă rușine

Dintre toate temele care generează suferință în universul psihologic al bărbaților, rușinea este cea mai pregnantă. Experiența rușinii la bărbați poate fi legată de multe aspecte (unele le voi detalia mai jos). Însă, cel mai frecvent, rușinea are legătură cu emoții puternice, cu acțiuni sau gânduri legate de trecut, experiențe sexuale, dar și cu senzația constantă că nu se ridică la nivelul unui ideal masculin validat cultural. Pentru mulți bărbați, rușinea se organizează în jurul unor convingeri legate de deficiențe, ca și cum le „lipsește ceva esențial” din ceea ce ar trebui să fie (senzația că „ceva e greșit la mine”). Ea nu apare neapărat în urma unor eșecuri reale, ci și din comparații constante, standarde internalizate și presiuni sociale (îndelung exersate). Rușinea de multe ori apare mascată în furie, retragere, ironie, cinism, tăcere sau agresivitate.

În spatele multor dificultăți relaționale, a evitării intimității sau a nevoii excesive de performanță stă, de fapt, teama de a fi perceput ca „a nu fi suficient de bun”. Problema este că rușinea ne face să ne ascundem („să intrăm în pământ de rușine”) atunci când am avea cel mai mult nevoie să fim văzuți, auziți și înțeleși.

Iată câteva gânduri din sfera rușinii:

  • Nu sunt suficient de bărbat.
  • Până la vârsta mea, ar fi trebuit deja să am casa mea / familia mea / succes.
  • Ce fel de bărbat sunt dacă mi-e frică?
  • Ce fel de bărbat sunt dacă plâng?
  • Dacă ar ști cineva cum sunt cu adevărat, ar pleca.

Lipsa încrederii

Mulți bărbați întâmpină dificultăți în a acționa într-un mod constructiv atunci când le lipsește încrederea în ei înșiși sau în propriile abilități. Asta nu înseamnă că un bărbat ar trebui să se simtă competent în toate domeniile vieții (ar fi o așteptare nerealistă). Însă, când bărbații ajung să creadă că nu au calități importante, această percepție îi determină să se autosaboteze și să-și subestimeze constant șansele de succes, văzând eșecul ca singura opțiune realistă. În astfel de cazuri, orice provocare poate deveni o confirmare a propriilor temeri.

Câteva gânduri:

  • Alții se descurcă mai bine decât mine, întotdeauna.
  • Nu sunt suficient de bun pentru această relație / job / proiect / provocare.
  • Dacă greșesc, toată lumea o să râdă de mine.

Aceste gânduri duc deseori la formarea unui cerc vicios: lipsa încrederii duce la evitarea provocărilor, ceea ce întărește senzația de neputință și eșec, făcând foarte greu pentru bărbați să se simtă competenți și să acționeze constructiv.

Anxietate și depresie

Deși studiile raportează adesea o rată mai mică a depresiei în rândul bărbaților decât al femeilor, acest lucru nu înseamnă neapărat că starea lor generală de sănătate mintală este mai bună. În multe situații, diferența ține mai degrabă de modul în care depresia este exprimată sau recunoscută, nu de absența ei. Din cauza alfabetizării emoționale scăzute, de obicei bărbații își reprimă emoțiile și au dificultăți în a-și recunoaște sau exprima suferința. Lipsa exprimării emoționale nu reduce suferința, ci o transpune în alte forme.

În plus, unele manifestări frecvente la bărbați (precum iritabilitatea sau retragerea emoțională) nu se regăsesc întotdeauna în criteriile clasice de diagnostic pentru depresie. Comparativ cu femeile, bărbații sunt mai puțin predispuși să plângă, să vorbească despre ceea ce simt sau să caute ajutor, fiind mai frecvent întâlnite comportamente precum izolarea socială, consumul de substanțe sau comportamente de risc (condus periculos sau agresiv, neglijarea propriei sănătăți, etc).

Rar vedem la bărbați semnalarea directă a anxietății. Ei mai degrabă somatizează.

Rar vedem la bărbați semnalarea directă a anxietății. Mai degrabă ei somatizează anxietatea și depresia prin tensiune musculară (umeri, gât, spate), dureri de cap, afecțiuni gastrointestinale (arsuri la stomac, sindromul colonului iritabil), tulburări de somn, oboseală cronică, simptome cardiovasculare (palpitații, presiune în piept).

Crize de identitate și sens după despărțire

Pentru mulți bărbați, o despărțire sau un divorț presupune o destabilizare a modului în care se percep pe ei înșiși („Cine sunt eu în afara acestei relații?”). Atunci când identitatea a fost construită, în mare parte, în jurul rolului de partener, soț sau tată, ruptura poate lăsa în urmă un gol dificil de înțeles și de gestionat de unul singur.

Bărbații și terapia: de ce le este greu să ceară ajutor
Imagine: Md Mahdi , Unsplash.com

Atunci când bărbații ajung să-și definească valoarea personală prin eșecul relației, interpretează despărțirea ca pe o dovadă că „nu au fost suficienți” sau că au greșit fundamental. În astfel de momente, direcția lor în viața adesea devine neclară, iar viitorul poate părea lipsit de sens. Mulți bărbați nu au fost învățați să proceseze emoțional astfel de pierderi, așa că rămân singuri, în tăcere. Dacă gândurile și emoțiile rămân neprocesate, ele se intensifică și pot duce la confuzie, retragere, blocaje emoționale, somatizări sau repetarea acelorași tipare emoționale (senzația că „mă învârt în cerc în loc să merg înainte”).

Câteva gânduri:

  • Nu știu cum am ajuns aici.
  • Nu pot înțelege și accepta că nu mai suntem împreună.
  • Nu-mi vine să cred că mie mi s-a întâmplat asta.
  • Nu mai știu cine sunt fără relația asta.

Abuzul de substanțe

Bărbații sunt mai predispuși decât femeile să recurgă la alcool sau droguri ca modalitate de a face față stresului emoțional și problemelor de sănătate mintală, ceea ce poate duce la comportamente violente sau autodistructive. În lipsa unor alternative de reglare emoțională sau a unui loc în care să vorbească deschis despre ceea ce trăiesc, consumul devine o modalitate la îndemână de „amorțire” a disconfortului interior. Pe termen scurt poate părea că ajută, dar pe termen lung este o autosabotare. Dacă această strategie devine recurentă, iar consumul începe să înlocuiască alte forme sănătoase de adaptare, crește riscul de comportamente impulsive, conflicte și izolare.

Dincolo de comportamentul de consum, se află adesea o suferință interioară, uneori dificil de înțeles sau de exprimat. De aceea, este esențial ca persoana să exploreze ceea ce se întâmplă în interiorul ei: ce stări emoționale sunt evitate sau ținute la distanță și în ce măsură consumul ajunge să funcționeze ca o formă de acoperire sau reglare temporară a acestora.

Câteva gânduri:

  • Nu vreau să simt asta acum.
  • Un pahar mă ajută să mă liniștesc.
  • Oricum nu am cu cine să vorbesc despre asta.

De ce ajung mai greu bărbații la terapie?

Atunci când bărbații iau în calcul să ceară ajutor psihoterapeutic, ei trec adesea printr-un proces de introspecție și analiză, iar printre întrebările cele mai frecvente pe care și le adresează se numără cele de mai jos.

Este problema mea „normală”?

Măsura în care un bărbat crede că și alți bărbați se confruntă cu aceeași problemă influențează decizia de a cere ajutor. De exemplu, sunt clienți care se simțeau singuri în lupta cu anxietatea sau cu stima de sine scăzută, crezând că „toți ceilalți se descurcă mai bine decât mine”. Când au observat că și alți bărbați se confruntă cu dificultăți emoționale asemănătoare, s-au simțit mai motivați să vină la terapie și să caute sprijin de specialitate.

Este problema mea esențială pentru cine sunt eu?

Uneori, bărbații nu cer ajutor pentru că văd anumite dificultăți emoționale ca făcând parte din cine sunt sau chiar ca fiind utile. De exemplu, un bărbat care se enervează ușor poate fi foarte ambițios la muncă și își vede furia ca pe un motor al succesului, astfel că nu recunoaște că ar avea nevoie de sprijin.

Ce voi pierde dacă cer ajutor?

Pentru mulți bărbați, cel mai mare obstacol în a intra într-un proces psihoterapeutic este teama de a pierde controlul. Ei ezită să ceară ajutor pentru că se tem că, făcând asta, își vor pierde controlul asupra vieții. Se gândesc că ar putea pierde respectul la locul de muncă, poziția socială, relațiile apropiate, iar această teamă îi poate împiedica să facă primul pas către sprijin.

De asemenea, acest pas poate fi asociat cu o schimbare a imaginii de sine: există posibilitatea de a nu se mai percepe pe sine ca fiind puternici, competenți sau stăpâni pe situație (așa cum credeau până acum că sunt).

Ce înseamnă terapia

Bărbații au evoluat să fie puternici și musculoși, ca să își arate sănătatea, forța, statutul și atractivitatea. În trecut, aceste calități erau esențiale: le permiteau să concureze pentru partenere, să vâneze hrana și să se apere de dușmani sau pericole. Astăzi, însă, viața de zi cu zi nu mai cere aceste lucruri, iar rolul bărbatului „vânător” nu mai este așa de relevant (sau, cel puțin, nu în forma aceasta). Bărbații își definesc adesea masculinitatea (atât pe a lor, cât și pe a altora) în funcție de cum au fost crescuți și de experiențele prin care au trecut.

Lipsa exprimării emoționale nu reduce suferința, ci o transpune în alte forme. Nu sunt suficient de bărbat.

În cazul multor persoane, decizia de a începe psihoterapia este una (foarte) dificilă și implică ani de gândire și ezitare. De multe ori, alegerea finală vine adesea în urma încurajărilor primite de la o persoană importantă din viața lor și după acceptarea faptului că problema personală este suficient de serioasă pentru a merita atenția unui specialist.

Indiferent cum am privi lucrurile, băieții și bărbații se pot confrunta cu dificultăți semnificative atât la nivel psihologic, cât și social, de-a lungul vieții. În același timp, percepția asupra terapiei se schimbă considerabil odată ce este trăită, devenind mai deschisă, mai nuanțată și, adesea, surprinzător de valoroasă.

Ce mi-aș dori să reținem…

Ar fi util să ne ajustăm atitudinea în acest sens și să transmitem cu mai multă compasiune faptul că și bărbații pot trăi emoții dificile care îi apasă, îi blochează și le afectează felul în care își trăiesc viața. Și bărbații sunt oameni, iar asta înseamnă că și ei resimt nesiguranță, teamă sau confuzie, la fel ca oricine altcineva de pe acest Pământ. Diferența este, adesea, în cât de permis le este să recunoască și să-și exprime aceste trăiri.

E important să luăm în serios suferința care „nu se vede” și să-i facem loc pentru a fi înțeleasă și integrată în propria viață pentru a permite o funcționare mai echilibrată în relațiile și alegerile de zi cu zi.