Viața este, în mare parte, în afara controlului nostru și acest lucru ne îngrozește cel mai mult, mai ales că ne place să credem că deținem mai mult control decât deținem de fapt.

În aceste momente, relația noastră cu lumea este extrem de zguduită. Epidemia prin care trecem cu toții ne inspiră spaimă, ne uluiește și ne evidențiază că nimic nu este așa cum ne închipuiam, că întâmplarea domnește, că totul poate fi altfel decât este. Tot ce e considerat fix, prețios, bun, poate să dispară. Nu există temei solid.

Având în vedere că această situație este destul de unică în viața unui om (și, deci, excepțională prin caracterul ei unic) trezește în noi diverse temeri care, în alte circumstanțe, poate rămân latente.

Iată cam care ar fi ele:

1. Teama de izolare, de a fi singur.

Această frică se referă la izolarea față de ceilalți, dar și față de sine însuși. Această experiență ne pune față în față cu singurătatea.

Experiența izolării produce o stare subiectivă extrem de inconfortabilă și, ca orice formă de disconfort, este cu greu tolerată pentru un timp îndelungat.

În plus, această izolare (#StauAcasă) presupune renunțarea la unele roluri pe care le aveam în viața de zi cu zi. Să fie izolați presupune, pentru unii, să fie dați la o parte, scoși din funcțiune, lipsiți de posibilitatea de a-și folosi puterile umane.

Pe de altă parte, singurătatea, izolarea pot crea cadrul personal în care să reflectăm asupra a ceea ce ni se întâmplă, a ceea ce suntem, a relațiilor noastre, ca mai apoi să ne putem întoarce la ceilalți, transformați, mai îmbogățiți!

„A fi om înseamnă a fi singur. A deveni o persoană înseamnă a explora noi modalități de a rămâne singur”

Robert Hobson

2. Frica de pierdere: a controlului și a libertății

Poate cea mai adânc înrădăcinată nevoie a omului este cea de control. Când nu suntem în controlul unei situații, trăim o puternică și inconfortabilă stare de tensiune dintre nevoia de control și realitatea de față.

Teama de moarte este omniprezentă și de o intensitate care face ca o bună parte din energia noastră să se consume în negarea morții.

Echilibru pentru Suflet

Când ne simțim vulnerabili apare anxietatea. Nu ne place când ne simțim anxioși, așa că, încercăm din răsputeri să câștigăm controlul, cât mai repede! Când nu reușim, credem că am pierdut ceva important, iar starea de anxietate își face cuib în mintea noastră, și poate fi prelungită din cauza încercării noastre de a recâștiga controlul. A trăi în această stare poate fi destul de dificil pentru că avem senzația că nimic nu pare a fi în regulă, așa cum ar trebui să fie.

Viața este, în mare parte, în afara controlului nostru și acest lucru ne îngrozește cel mai mult, mai ales că ne place să credem că deținem mai mult control decât deținem de fapt.

Putem să urmăm toate măsurile de prevenire și totuși, nu avem control deplin asupra noastră și asupra situației…

Înțeleaptă e vorba aceea: „De ce îi este teamă omului?” Răspuns: „de nimic”.

3. Teama legată de lipsa de sens

Ființa umană are nevoie de sens și semnificație. A trăi fără sens și fără scop, valori sau idealuri presupune o suferință considerabilă.

Fricile noastre din timpul epidemiei cu coronavirus
Imagine: Simon Migaj , Unsplash.com

Dacă nu reușim să ne dezvoltăm puterea interioară, sentimentul propriei valori și identitatea fermă care ne face capabili să înfruntăm această izolare, să spunem „Asta e” și să mergem mai departe, atunci vom căuta să dobândim siguranța pe căi ocolite (și cel mai probabil, disfuncționale).

Ar fi util să ne întrebăm: „oare eu pt ce altceva mai trăiesc pe lumea asta? Care e pasiunea de care am uitat?”

4. Teama de moarte

Teama de moarte este omniprezentă și de o intensitate care face ca o bună parte din energia noastră să se consume în negarea morții. Acest sentiment de neajutorare în fața singurătății este o reacție emoțională de înțeles atunci când ne găsim aruncați, fără să ne fi dat acordul, într-o existență pe care nu am ales-o. De multe ori, această temere este ascunsă prin somatizări.

Dorința de a fi iubit și ținut minte veșnic, dorința de a îngheța timpul, credința în invulnerabilitatea personală, dorința de a fuziona cu un altul - îndeplinesc aceeași funcție: de a diminua teama de moarte.

De fapt, teama de moarte reprezintă teama de viața netrăită.

În prezent, o atitudine potrivită e aceea în care nu ne purtăm ca niște victime, nu arătăm cu degetul înspre ceilalți (străini, conspirații, guvernul, țara). E trist și regretabil ce se întâmplă, dar provocarea noastră acum este să acceptăm că nu trăim într-un mediu perfect. Să luăm din imperfecțiunea asta tot ce e mai bun pentru noi, să stoarcem și să cântărim ce ne ajută pe noi. Întrebarea e „Ce fac eu cu toate astea?”