Prima dată, învățăm despre iubire în relația de atașament din familie: ce trebuie să facem sau cum trebuie să fim astfel ca noi să fim iubiți.

Atașamentul este o legătură emoțională strânsă între două persoane, care dăinuiește în spațiu și timp și servește pentru a se alătura emoțional unul altuia. Atașamentul determină copilul mic să caute sprijin, apărare si liniștire la persoana de referință în caz de pericol. Acest pericol poate să fie atât obiectiv cât și subiectiv (amenințare, teamă, durere). Persoanele de referință de care copilul se atașează sunt adulții cu care copilul a avut cel mai intens contact în primele luni de viață. Pentru cei mai mulți copii, persoanele care aprind lumânarea iubirii și atașamentului sunt părinții. Pentru alții, sunt alte persoane semnificative din jurul lor: un unchi, o mătușă, o bunică, o bonă. Părinţii îşi manifestă ataşamentul supraveghindu-şi copilul chiar și când nu există riscuri, răspunzând copilului când acesta ţipă, plânge, cheamă sau zâmbeşte.

Comportamentul atașamentului presupune diverse moduri de comportament social cum ar fi: zâmbet, țipăt, ținut strâns, târâtul pe burtă spre mamă, căutarea persoanei de referință. Aceste manifestări alcătuiesc un sistem complex de comportament, care este programat genetic și care se întâlnește la toți puii de mamifere, în special la om.

Atașamentul dintre un copil și mama sa, începe în timpul sarcinii, se dezvoltă în perioada copilăriei și stabilește baza pentru relațiile sale viitoare. Copiii cu un atașament care le conferă siguranță vor răspunde pozitiv față de alți copii, au abilități sociale mai bine dezvoltate, au un nivel ridicat al stimei de sine, fac mai bine față eșecurilor și au abilitatea de a fi independenți. În cazul în care un părinte nu a fost în măsură să dezvolte această legătură, copilul poate suferi. În cazul în care copilul a fost expus neglijenței, abandonului, unor traume, abuzuri, acesta poate avea dificultăți în a forma un atașament bun, generând dificultăți și în viața adultă. Simptomele pot include sfidare, agresivitate, comportament de control, încercarea continuă de a obține atenția celorlalți, tendința de a minți excesiv (uneori chiar de a fura), manifestarea unui comportament neadecvat. În general, acestea au rolul de a atrage atenția celorlalți, fiind un strigăt de ajutor către cei din jur.

Atașamentul este înnăscut sau învăţat?

John Bowlby a dezvoltat conceptul de ataşament cu referire la relaţia afectivă primară dintre copil şi persoana care îl îngrijeşte. Având în vedere că la oameni copilăria este lungă şi există o nevoie continuă de a proteja vulnerabilitatea copilului, mama şi copilul manifestă o tendinţă înnăscută de a se apropia unul de celălalt. Bowlby este de părere că omul este „dotat” biologic cu anumite tipare de comportament: contactul fizic cu copilul. Acesta se manifestă prin luarea copilului în braţe, mângâiatul, legănatul, liniştirea, calmarea lui. Toate aceste comportamente par a fi ereditare. Mai apoi, copilul (şi ulterior adultul), va fi capabil să dezvolte astfel de legături strânse şi cu alte persoane din mediul social din care face parte. Ataşamentul îi permite copilului să–şi formeze un model al lumii, al figurii de ataşament şi al relaţiei sale cu ea, un model al lui însuşi şi al respectului de sine. Ataşamentul are un caracter dinamic, adică se formează, se „maturizează”, atinge apogeul în anumite condiții ale copilăriei, se poate deteriora în alte situații, slăbește odată cu dispariția persoanei de referință. Relaţiile de ataşament au scopul de a proteja persoana mai vulnerabilă în raport cu factorii externi sau interni.

Câte stiluri de atașament există?

Există mai multe clasificări, dar, în principal, există trei tipuri majore:

Ataşament securizant – Persoanele:

  • Sunt confortabile să exprime interes şi afecţiune în mod direct
  • Sunt confortabile să fie independente sau singure
  • Pot să accepte respingerea și eșecul şi să meargă mai departe
  • Se simt încrezătoare în forțele proprii
  • Nu au dificultăţi în a avea încredere în oameni
  • Au abilități sociale bine dezvoltate
  • Se adaptează eficient și relativ repede la o situație nouă

Ataşament evitant – Persoanele:

  • Indisponibile emoțional
  • Incofortabile cu intimitatea, găsesc scuze, justificări pentru a ieși din situaţii intime
  • Nu au încredere în ceilalți
  • Deseori se simt „sufocate” atunci când ceilalţi încearcă să se apropie emoţional de ele
  • Justifică distanţa faţă de ceilalţi găsindu-le diverse defecte
  • Îşi construiesc viaţa astfel încât să evite angajamente sau prea mult contact intim

Ataşament anxios-ambivalent – Persoanele:

  • Sunt deseori îngrijorate în legătură cu relaţiile cu ceilalți
  • Au nevoie constantă de asigurări ale afecţiunii partenerului
  • Au dificultăţi în a fi singure sau independente („se agață” de ceilalți)
  • Ajung uneori în relaţii nesănătoase sau abuzive
  • Sunt neîncrezătoare și/sau timide
  • Dificultăți în a explora lumea exterioară
  • Spun uneori că ceilalți opus sunt „reci” sau „fără inimă”

De ce e important să ne cunoaștem stilul de atașament?

De atașament nu „scăpăm”, îl avem cu noi mereu, de aceea e important să-l cunoaștem. Modelele de iubire se învață în copilărie. Atunci învățăm și ce trebuie să facem sau cum trebuie să fim astfel ca părinții noștri să ne iubească, vedem cum își manifestă ei iubirea unul față de celălalt și ce comportamente au. Toată „informația” aceasta rămâne cu noi și o ducem în relațiile de cuplu de mai târziu, fără să ne dăm seama. Atașamentul are impact asupra multor aspecte ale vieții psihice, emoționale și sociale. Dinamica relațiilor de cuplu aduce în lumină tipare relaționale create în relațiile primare create cu figurile de atașament din copilărie. Un ataşament solid (cel securizant) oferă sentimentul de siguranță, de încredere în sine, în ceilalți şi puterea de a face faţă problemelor vieţii. Citându-l pe Piaget, „copilul cu un ataşament bun se va putea comporta ca un spirit deschis spre experimentare, cunoaştere şi cercetare, îşi va însuşi sistemul de relaţii cauză - efect”. În cadrul ataşamentului, o persoană învaţă reciprocitatea unei relaţii. Cu alte cuvinte, ataşamentul determină calitatea integrării sociale, civice, morale a individului. Construirea identităţii de sine este, de asemenea, determinată de calitatea ataşamentului: dezvoltă sentimentul valorii de sine şi învaţă stabilirea propriilor limite, a autocontrolului în limitele unor valori morale însuşite.

Suntem fiinţe sociale şi avem sentimente, de aceea e important să fim conştienţi că ataşamentul este esențial în dezvoltarea noastră. Între calitatea ataşamentului stabilit în copilărie şi viaţa adultului există o legătură determinantă. Totuși, există posibilitatea schimbării tipului de ataşament prin trăirea unor experienţe pozitive, fericite, care favorizează apariţia figurilor de ataşament compatibile şi potrivite.

NU există tipuri pure de atașament, fiecare persoană având un tip de atașament predominant și unul secundar. În plus, ele se pot „activa” în funcție de persoana cu care suntem în relație.