Ce (ne) facem cu rușinea?

Cel căruia îi este rușine, se simte așa din simplul fapt că există.

Unul dintre marile conflicte interioare cu care ne confruntăm în zilele noastre este rușinea. Ea este mai puțin vizibilă deoarece, prin natura sa, rămâne ascunsă și subminează abilitățile noastre de a-i sesiza caracteristicile. Puține lucruri subminează starea de bine a omului precum o face rușinea. Rușinea ne împinge să dăm bir cu fugiții și să ne ascundem undeva departe, să nu ne vadă nimeni. Vrem să devenim una cu pământul.

Ce este rușinea?

Rușinea este un sentiment neplăcut de inferioritate, de lipsă de demnitate sau de scădere în ochii celorlalți.

Există și o expresie universală a rușinii, atât facială, cât și a posturii.

Fenomenul înroșirii aferente rușinii este un simptom universal, înnăscut, comun oamenilor din întreaga lume. Nu doar „roșeața rușinii” poate apărea la toți oamenii, dar există și o expresie universală a rușinii, atât facială, cât și a posturii: plecarea privirii și lăsarea capului în jos. Nu numai că roșim de rușine, dar plecăm ochii și îndoim gâtul. Un alt gest recunoscut ca semn de rușine în majoritatea culturilor: acoperirea ochilor cu mâna, acoperirea chipului, reflex pe care-l putem observa la copiii prinși greșind. Rușinea este o emoție universală și foarte utilă, care le-a permis strămoșilor noștri să nu fie devalorizați sau excluși din trib.

Rușinea, până la un punct, este o emoție utilă, care, încă de la primii noștri pași, ne atrage atenția asupra normelor sociale care nu trebuie încălcate. Însă, din nefericire, rușinea în exces poate deveni paralizantă, sursă de suferință, cu atât mai tenace cu cât nu o mărturisim nimănui. Are o redutabilă tendință de a se auto-întreține: amintindu-ți rușinea resimțită, te rușinezi iar.

La ce ne ajută rușinea?

Ca majoritatea emoțiilor, rușinea îndeplinește rolul de comunicare cu ceilalți.

• Rușinea îi face pe ceilalți mai indulgenți – pentru aceeași greșeală, copiii care se arată rușinați sunt pedepsiți cu mai puțină severitate decât ceilalți.
• Rușinea ne face mai simpatici – există studii care arată că persoanele care manifestă rușine în urma unei greșeli (răsturnarea unei grămezi cu cutii într-un supermarket) primesc mai mult ajutor de la ceilalți.
• Rușinea ajută „să ne controlăm” – rușinea este un semnal de alarmă care ne informează că riscăm să încălcăm normele grupului, în diferite domenii.

Ca orice emoție, rușinea are două fețe...

Devine copleșitor când simți prea multă rușine, în orice faci, în orice miști. Când simțim prea multă rușine, ca și cum ea face parte din noi, o luăm ca un dat: suntem de rușine. Ceva în noi e... dezgustător. Cel căruia îi este rușine, se simte așa din simplul fapt că există. Dacă ar fi să contabilizăm vocile care au contribuit la apariția acestui sentiment puternic, voci pe care le-am internalizat, probabil ar suna așa:

Nu ești bun de nimic.
Ești prostul familiei.
Mă faci de rușine!

Cei care au contribuit la sentimentul nostru de a fi rușinat de propria persoană nu au făcut asta pentru că ne-au văzut nouă defectele, ci pentru că au uitat de defectele lor. Deseori, nu avem capacitatea de a ne imagina că rușinea noastră are un istoric și deci, un viitor ce poate fi prescurtat.

Consecințele rușinii se văd de-a lungul vieții noastre:

• Nu permitem celorlalți să se apropie prea tare de noi.
• Credem că vor fi stupefiați când ne vor cunoaște așa cum suntem de fapt.
• Ne temem.
• Nu ne plac ieșirile sociale (De ce s-ar bucura cineva să ne vadă?).
• Avem un mare secret: cea mai mare parte din noi, ca persoană, este de neacceptat pentru ceilalți. Dacă cineva ne-ar cunoaște așa cum suntem cu adevărat, ar fugi, ne-ar părăsi, s-ar îngrozi. Așa că, ne aruncăm în adicții pentru a amortiza ura de sine. Apoi ne simțim și mai rușinați de noi înșine pentru ce am făcut.

Cum putem scăpa din ghearele rușinii?

Un popular răspuns ar fi: să ne spunem nouă înșine (în oglindă) că suntem frumoși și buni. Însă, asta nu ține. Ar fi mai realist să ne evidențiem faptul că fiecare om care a umblat pe această planetă este, în felul lui, imperfect, când e atent analizat. Poate că noi, ca persoană, suntem mai… altfel de felul nostru, dar cam așa au fost și cei dinaintea noastră. Așa vor fi și alții. E OK să ai și minusuri și plusuri. Să ne acceptăm așa cum suntem, ca și persoană, ca și grup, cu defecte și calități, uneori neputincioși și ciudați.

Tocmai de aceea merităm să fim mai buni cu noi înșine, renunțând la auto-cenzură și condamnare. Hai să nu ne mai judecăm pe noi înșine și pe ceilalți după standarde nerealiste, căci astfel ne adâncim și mai tare în propria suferință. Hai să râdem și să ne alinăm suferința pentru absurditatea existenței umane. E mai înțelept să renunțăm la perfecționismul fascist pentru a face loc realității noastre imperfecte. Acesta este începutul scăpării din ghearele rușinii.

Cel mai neplăcut aspect al rușinii: ne închipuim că suntem singurii care o simt.

Anne Ernaux