Rana de abandon e caracterizată de teama (mai mult sau mai puțin conștientă) că ceilalți te vor părăsi, te vor abandona și vei rămâne singur(ă). Teama de abandon se poate simți foarte intens la nivel fizic, iar din punct de vedere neurologic, creierul nostru se activează cel mai tare atunci când crede că e singur - când credem că nu este nimeni lângă noi care să ne ajute sau să ne susțină. Se simte ca un gol emoțional, iar atunci când o conexiune dispare, te simți ca și cum ești aruncat în vid.

Rana de abandon se poate manifesta foarte diferit la fiecare, în funcție de tipul său de personalitate, caracterizându-se prin următoarele: crezi că trebuie să fii perfect(ă), altfel vei fi abandonat(ă) tolerezi critica și abuzul emoțional pentru a evita singurătatea îți ascunzi felul tău natural de a fi de teama că nu ești suficient de bun(ă) te panichezi, ai o criză emoțională când ai impresia că celălalt se îndepărtează de tine obișnuiești să faci pe plac celeilalte persoane pentru a nu fi respins(ă) te „agăți” de cealaltă persoană atunci când percepi o respingere din partea ei te implici foarte mult în muncă (pentru a evita abandonul) sau în comportamente disfuncționale, precum mâncatul în exces, consumul de alcool sau droguri rămâi în relații toxice deoarece consideri că e mai bine așa decât să fii singur(ă) eviți cu totul relațiile crezând că toate vor sfârși prin a te simți abandonat(ă)

Rana de abandon se poate manifesta foarte diferit la fiecare.

Toate acestea vin la pachet cu multe emoții neplăcute și intense, precum rușinea, tristețea, senzația de a fi singur(ă) și neajutorat(ă), furia (chiar dacă nu o simți), frustrarea și cu (multă) anxietate. Acestea le consideri a fi intolerabile și, de aceea, nevoia de a „scăpa” de ele cât mai repede sau de a le minimaliza te poate face să te comporți în anumite feluri care în trecut au funcționat (ex. Insistențe, comportamente de agățare). Însă, pe măsură ce trece timpul, descoperi că aceste comportamente nu mai funcționează, îți aduc multă amărăciune și te îndepărtează de șansa de a avea o relație bună. Cunoști acest lucru deoarece nu ai parte de relația pe care ți-o dorești. Pe de altă parte, dorința ta de a fi cu cineva într-o relație iubitoare și împlinitoare pare a fi un obiectiv greu de atins sau consideri că e prea mult de muncă pentru a ți se putea îndeplini. Ca o consecință, ai așteptări reduse de la o relație pentru a nu mai fi rănit sau dezamăgit sau preferi să rămâi singur(ă) decât să treci prin procesul pierderii încă o dată.

Rana de abandon
Imagine: Noah Silliman , Unsplash.com

Cum se formează și de ce apare?

Experiențele timpurii din copilărie ne formează povestea noastră de viață, iar această poveste rămâne cu noi toată viața. Asta nu se traduce printr-o sentință, ci reprezintă mai degrabă o predispoziție, o vulnerabilitate către un anumit tipar de relaționare.

Cineva important pentru tine - mama, tata, părintele vitreg, fratele, sora, bunica, un prieten - a fost cu tine în mod frecvent sau pentru lungi perioade de timp inconsistent sau impredictibil, te-a iubit condiționat, era deconectat (emoțional, fizic) de tine, te-a lăsat singur(ă), a plecat de lângă tine sau a decedat, era mai degrabă preocupat de sine, de consumul de substanțe, a fost bolnav sau nu a avut abilități sănătoase de relaționare. Indiferent de care a fost contextul tău sau experiența ta, acestea lasă în interiorul tău senzația de deconectare, de singurătate, de abandon.

Dacă acestor temeri nu li se răspunde, copilul „acumulează” încă de mic o neliniște interioară (anxietate) că va putea fi oricând abandonat

Atunci când suntem copii, supraviețuirea noastră depinde de conexiunea cu ceilalți. Suntem, la modul cel mai serios, dependenți de o altă persoană pentru a ne oferi siguranță, securitate și protecție. Dacă această conexiune nu este una securizantă, apare teama că vom pierde această conexiune, încă dinainte de a avea un limbaj format pentru a pune în cuvinte aceste senzații (apare foarte devreme în dezvoltarea noastră!). Teama pe care o simțim este un răspuns normal și sănătos pentru supraviețuire. Dacă acestor temeri nu li se răspunde în mod sănătos, prin reasigurări emoționale și fizice, prin prezența constantă și autentică a adultului, copilul „acumulează” încă de mic o neliniște interioară (anxietate) că va putea fi oricând abandonat sau că el nu este suficient de important, deci va fi cu ușurință părăsit. Pentru a preveni abandonul în viitor, copilul dezvoltă niște comportamente de protecție față de sine însuși: plânge puternic, se agită, țipă, se agață de adult. Copilul luptă pentru supraviețuire pentru a nu mai fi abandonat și pentru a i se răspunde nevoilor sale. Astfel, el pornește în călătoria vieții cu o rană de abandon.

Pentru a avea o relație sănătoasă, e nevoie să te simți în siguranță. Securitatea emoțională, psihică și fizică reprezintă temelia de bază a unei relații bune. Teama de abandon este atât de accentuată deoarece vine dintr-o nevoie de viață și de moarte a copilului, așa cum am scris mai sus. Ca și copil, dacă ești lăsat singur - abandonat - nu supraviețuiești. Viața ta, supraviețuirea ta, depind de o altă persoană (sau mai multe, desigur). Să te simți nesigur și anxios cu privire la cea mai importantă relație (relația primară - cel mai probabil cu mama) este un lucru înfricoșător (pentru un copil și pentru oricine). Orice situație stresantă este percepută ca o mare criză de către un copil nesigur, anxios.

Trebuie să reacționeze instant și automat. Ceea ce un copil trăiește fizic, se va transpune și în viața lui emoțională, afectivă. Din punct de vedere neurologic, suntem construiți să răspundem stimulilor amenințători prin luptă, fugă sau îngheț. Mintea noastră întotdeauna scanează mediul din jur pentru posibili factori amenințători pentru a ne proteja. Noi, ca specie, așa am evoluat. Asta e vestea bună! Totuși, mintea noastră are tendința și să supra-reacționeze atunci când ne simțim amenințați (deși, în mod obiectiv, nu suntem). Ne vine automat să reacționăm pentru a ne proteja, însă această protecție se poate întoarce împotriva noastră, căci s-ar putea să nu avem de ce să ne protejăm. Ceva ce în trecut ne-a fost util, acum nu mai este, ba chiar ne încurcă și ne îndepărtează de ceea ce ne dorim cu adevărat.

Ceea ce un copil trăiește fizic, se va transpune și în viața lui emoțională, afectivă.

Cum mintea noastră caută mereu familiarul, cunoscutul, e foarte probabil să te implici în mod frecvent în relații care au aceeași dinamică precum cele din copilăria ta. Ești atras(ă) de persoane distante emoțional, indiferente, critice, punitive, impredictibile, abuzive, haotice sau ambivalente. Atunci când ai fost copil nu ai avut prea mult control asupra ce ți se întâmplă și asupra felului în care reacționezi. Însă e important să conștientizezi că acum, adult fiind, tu ai această putere, chiar dacă nu crezi asta.

Dacă rana de abandon face parte din povestea ta de viață, e foarte probabil să te simți redus la tăcere de teama de a fi abandonat(ă) și de a sfârși singur(ă), fiind acompaniată și de gândurile și emoțiile acestea. Te poți simți prins într-un cerc vicios de comportamente care se declanșează automat atunci când te simți abandonat(ă). De exemplu, dacă cealaltă persoană se îndepărtează puțin din relație, te panichezi, devii nesigur(ă) și te îndoiești de tine, de persoană și de relație. Îți apar întrebări precum „Oare nu am făcut eu ceva bine?”, „Oare s-a plictisit de mine?”, „Ceva nu este în regulă!”, „Trebuie să fac acum ceva, să rezolv situația pentru că altfel, iar voi fi părăsit(ă)”. Astfel, te implici într-o serie de comportamente disfuncționale: devii insistent(ă), te agăți de celălalt (iar celălalt te percepe ca intruziv/ă) și treptat, se va îndepărta de tine. Sau, din contră, te îndepărtezi tu, abandonezi tu prima dată pentru a nu simți din nou toată durerea și suferința asociată cu pierderea, pentru a nu ți se „apăsa din nou acele butoane dureroase”.

Credințele tale de bază despre tine și cei din jur („Nu pot să fiu iubit”, „Nu merit să fiu iubit.”, „Voi fi abandonat pentru cineva mai bun.” „Îi voi pierde pe cei dragi.”, „Soarta mea e să fiu singur pe vecie.”) reprezintă adevărate provocări pentru a reuși să dezvolți relații de calitate. Acestea atrag de la sine complicații, mai ales pentru că povestea ta de viață implică tipare relaționale nesănătoase din copilărie și adolescență. E foarte probabil să nu ai un model pentru ce presupune a avea o relație de succes sau nu ai primit un feedback despre ce nu este în regulă la tiparul tău de a relaționa. Ceea ce cunoști și consideri că e normal poate sabota eforturile tale de a dezvolta relații satisfăcătoare.

În relațiile de până acum, ai un istoric de auto-sabotare și sabotare a relației sau, cel puțin, un tipar care le face a fi greu de dus. Teama de abandon se asociază frecvent cu neîncrederea în tine și în ceilalți, cu dependența față de ceilalți sau, din contră, cu independența (pentru a evita suferința), cu abuzul emoțional (sau fizic, psihic), cu rușinea și cu credința că „Nu ești suficient de bun pentru a primi iubire și pentru a o merita”. Dacă ai o puternică frică de abandon, cu greu ești capabil să iubești deoarece cu greu ai primit iubire. Dacă iubești pe cineva doar din teama de a nu fi abandonat, atunci nu e iubire. Până când nu îți vindeci propria rană de abandon, nu te vei putea dedica cu adevărat unei relații de iubire, nu vei putea oferi si primi iubire deoarece ești într-o permanentă stare de alertă și protecție față de prevenirea „abandonului”.

Ce poți face?

Atunci când intri în relație cu cineva care este toxic pentru tine, aceste reacții automate și emoțiile, gândurile aferente lor se activează în mod constant și automat. De aceea, este important să înveți să recunoști ce tipuri de persoane sau interacțiuni NU sunt sănătoase pentru tine. Însă, înainte de a face acest lucru, este necesar să te uiți în interiorul tău pentru a putea conștientiza felul în care te afectează pe tine, în mod cât mai specific. E important să eviți partenerii neloiali, instabili sau ambivalenți și să formezi legături cu persoane stabile emoțional, predictibile, suportive. Acest lucru este dificil de realizat (dar se poate!), căci tu în mod automat ești atras(ă) de persoane nepotrivite pentru tine.

Dacă te regăsești în cele scrise aici, chiar dacă nu simți asta emoțional, nu înseamnă că e mai puțin adevărat despre tine, ci înseamnă că ți-ai anesteziat emoțiile, le-ai minimalizat sau evitat, astfel încât să nu mai simți durerea și suferința asociate cu ele.

Recomandarea mea este să începi un demers terapeutic în primul rând pentru a avea grijă de tine, apoi pentru a putea avea parte de relații sănătoase, împlinitoare. Rana de abandon nu se vindecă de la sine. E nevoie de efort susținut, disponibilitate emoțională, de un suport real pentru a parcurge această călătorie de auto-conștientizare, cunoaștere și descoperire, cu compasiune și deschidere, într-un mediu securizant. Explorează-ți resursele și învață că poți avea o viață bună și de unul singur, înainte de a fi cu cineva. De ce să continui să-ți limitezi viața? Oferă-ți șansa de a construi ceva mai frumos, mai împlinitor și mai trainic!