Cel mai grav prejudiciu asupra unei persoane este pierderea încrederii. Ori, încrederea este de multe ori motorul care ne face să perseverăm în tot ceea ce întreprindem. Dacă ne dorim să fim persoane împăcate cu noi înșine, dacă vrem să scoatem tot ce este mai bun din noi și din ceilalți, nu trebuie să tolerăm abuzul, în nici una dintre formele ei.

Se spune că „Violența începe acolo unde încetează cuvântul”, dar nu e chiar așa. Poate exista violență și prin cuvintele pe care le spunem sau în vocea calmă cu care spunem cuvinte care dor.

Unii primesc mesaje toxice, învață să trăiască cu ele și apoi le folosesc și ei, crezând că așa se face, că asta presupune normalitatea.

Abuzul emoțional are uneori niște forme extrem de vizibile (insulte, insinuări, critici şi acuzaţii), dar uneori nici nu îl conștientizăm, deși îl simțim. Simțim că suntem răniți, umiliți, că ceea ce primim de la ceilalți este distructiv.

Abuzul psihologic reprezintă comportamente repetate, exercitate de adulți (părinți, soț(ie), frate, profesori, colegi, șef), care, din cauza neadecvării lor, produc daune sau reduc în mod substanțial potențialul de dezvoltare psihică și de creativitate, precum și procesele mintale ale unei persoane.

Umbrele abuzului psihologic
Imagine: kilarov zaneit , Unsplash.com

Abuzul verbal este cea mai întâlnită formă de abuz. Cu toate acestea, este greu de recunoscut deoarece poate fi subtil și insidios. Poate fi spus într-o voce afectuoasă, calmă sau poate fi indirectă, mascată printr-o glumiță. Fie că se recurge la o ironie, glumă, sarcasm sau tachinare, doare.

Abuzul verbal mai evident și direct cum ar fi amenințările, judecata negativă, mințitul, învinovățirea, etichetarea, poruncirea sau comportamentele furioase sunt mai ușor de recunoscut. Când sunt trăite pe o perioadă mai lungă, ele au un efect distructiv, iar persoana începe să considere că ceva nu este în  ordine  cu  ea  însăşi  sau  chiar  îi  este  teamă  că  îşi  pierde  raţiunea şi se învinovăţeşte pentru abuz.

Abuzul verbal are loc, de obicei, în privat, acolo unde nimeni nu poate să intervină și devine o formă obișnuită de interacțiune în relație. Pentru cei care resimt abuzul emoțional, este adesea o experiență ce îi izolează și le diminuează simțitor încrederea în sine, făcând mai dificil să ceară ajutorul prietenilor.

Comportamentul pasiv-agresiv este tot o formă de abuz.

Seamănă cu zicala din popor: „un lup în haine de oaie”. Spionarea, urmărirea și invadarea spațiului intim sau a lucrurilor personale ale unei persoane reprezintă tot o formă de abuz deoarece nu se respectă limitele personale.

De ce abuzul emoțional este atât de greu de recunoscut?

Pentru că poate fi subtil și pentru că abuzatorul aruncă vina pe victimă. Abuzatorul se comportă ca și cum nu are idee de ce te-ai supărat („Nah, acum ce ți-am spus de te-ai supărat? E spre binele tău.”). Mai mult, s-ar putea ca tu să fi fost tratat în acest mod și în trecut, deci pentru tine este familiar acest stil de interacțiune și îl vei recunoaște mai greu. Peste ceva timp, abuzatorul își pune amprenta asupra ta, te face să te simți vinovată și să-ți submineze încrederea în forțele proprii.

La nivel de societate româneacă, tolerăm ușor abuzul psihologic. Îl considerăm „răul necesar”.

Pe de altă parte, alte aspecte ale relației merg bine: abuzatorul îți arată că te iubește între episoadele abuzive, în așa fel încât să le negi sau să le uiți. Poate că nici nu ai alte experiențe pozitive cu care să compari, iar când abuzul are loc în intimitatea căminului, nu există martori care să îți valideze experiența.

Desconsiderarea unei persoane, manifestată prin nerecunoașterea trebuințelor și a meritelor sale constituie o formă specifică de abuz psihologic, împiedicând exprimarea sa firească. Abuzul psihologic îi transmite faptul că ea este lipsită de drepturi, inferioară, supusă/dependentă de altcineva – lipsită de orice putere de a influența relația sau atât dorințele, solicitările ei, cât și ea ca persoană, nu sunt acceptate.

Pe de altă parte, suntem învățați să acceptăm abuzul și îl privim ca o normalitate: „Acceptă și tu că uneori te mai înjură. Important e că te iubește și s-a căsătorit cu tine.”, „Ce are că din când în când mai ridic tonul la el? Să-i intre la cap ce vreau să spun!”, „Uneori când ne certăm, îmi spune să tac, că el știe mai bine. Fac asta ca să nu-l supăr mai tare.”

Numeroase persoane care trăiesc abuzul emoțional simt că ceva nu este în regulă, dar îl raționalizează și nu își dau seama că este o formă distructivă de interacțiune. De fapt, abuzul emoțional este o formă de a menține puterea și controlul asupra altuia într-o relație.

La nivel de societate româneacă, tolerăm destul de ușor abuzul psihologic. Ba chiar mai mult, îl considerăm „răul necesar” pentru a putea crește (de exemplu, ni se pare normal să fim criticați în mod „constructiv”). Cel mai grav prejudiciu asupra unei persoane este pierderea încrederii (în sine, în ceilalți, în lume). Ori, încrederea este de multe ori motorul care ne face să perseverăm în tot ceea ce întreprindem. Dacă ne dorim să fim persoane împăcate cu noi înșine, dacă vrem să scoatem tot ce este mai bun din noi și din ceilalți, nu trebuie să tolerăm abuzul, în nici una dintre formele ei.

Mai multe despre formele abuzului emoțional/psihologic puteți să citi în cărțile psihologului Alice Miller, cunoscută pentru cercetările și scrierile ei din domeniul abuzului părinte-copil, traduse în numeroase limbi.