Uneori mă gândesc de ce am așteptat așa de mult timp ca să cer ajutor. Uneori biletul către schimbare e atât de aproape de noi, dar ne încăpățânăm să îl vedem și să îl accesăm.

Acum ceva timp am simțit că nu mai pot. Făceam prea multe, prea în toate direcțiile. Nu mai aveam un fir roșu care să-mi ghideze viața. Voiam prea multe, dar în același timp nu mai voiam nimic. Păi cum? Trebuie să fii și așa... și așa... Eh, lasă, atâta vânzoleală pentru ce? Simțeam apoi că nu mai are rost atâta umblătură. Oricum nu văd rezultate – îmi ziceam eu. Ce-ar fi să cer ajutorul unui psiholog? Prea complicat. Hai că pot și fără. Ia să văd, ce pot face să îmi revin?

Încercam din nou, funcționa puțin, dar nu pe cât voiam eu.

Povestea unui om înainte să vină la psiholog
Imagine: Ben White , Unsplash

Ce-ar fi să mă duc la psiholog? Până găsesc unul care să-mi placă... Dacă psihologul nu mă poate ajuta? Precis o să-mi spună că soluțiile se află la mine, nu la el. Și atunci, unde ajung?

Am văzut că mă ofilesc tot mai tare, aveam tendința să mă izolez, nu mai dormeam așa de bine, căci gândurile îmi inundau mintea oricât luptam cu ele. Am început să citesc pe internet despre ce simt, despre depresie, anxietate, ce au făcut alții în aceste situații, am ajuns la diverse diagnostice, etc. Nu m-a ajutat cu mare lucru, doar mi-am confirmat că se întâmplă și altora și mi-am putut nuanța destul de bine culorile în care era pictată viața mea acum. Am început să citesc cărți de tip self-help. Au fost interesante, am găsit idei valoroase, dar tot nu se potriveau cu mine acum.

Cum să vorbesc cu un străin despre niște lucruri atât de intime?

Mă gândeam că alții o duc mai rău decât mine, ce tot stau să mă plâng? Funcționa o perioadă, dar voiam mai mult. Simțeam că undeva în adâncul sufletului pot să fiu bine. Dar nu știam cum. Hai, că nu se mai poate. Fă ceva, orice, dar altceva față de ce ai făcut până acum. Deja simțeam iritabilitate și frustrare. Așa că am început să mă interesez în mod activ de un psiholog, și, după ce am luat o decizie, am trimis un mail pentru o programare. Deja inima îmi era mai ușoară, deși doar am dat niște clicuri și am scris niște cuvinte. Da, dar acele cuvinte au fost expresia suferințelor mele și începutul unui nou... nu știu.

Și oare ce urmează acum?

Cum să vorbesc cu un străin despre niște lucruri atât de intime? Dacă nu a mai auzit așa ceva? Dacă ceea ce simt eu sunt niște prostii? Dacă o să râdă? Dacă sunt un caz grav și am nevoie de multe ședințe? Dacă o să încep să plâng? Oare în ce ordine să încep? Cu copilăria? Sau direct cu problemele actuale? Ah, îmi este rușine cum cineva ca mine ajunge la... psiholog! Am pus întrebările astea deoparte și am zis că cel mai bine e să mă duc cu curiozitate la prima ședință. Hai să vedem cum o fi. – mi-am zis destul de relaxat, deși eram încordat pe alocuri.

În prima ședință am dat mâna, m-a întrebat dacă am găsit greu adresa cabinetului, m-am făcut comod în fotoliu și am început cu o voce nesigură să spun: Nu știu de unde să încep. Iar psihologul mi-a răspuns încurajator: de unde vrei tu. Mă simțeam liber (și nu mai simțisem asta demult). Nu trebuia să respect firul evenimentelor? Puteam să spun orice îmi vine în minte? În acel moment mi-am dat seama că acolo e un timp și un spațiu doar pentru mine, să fiu așa cum vreau, că e timpul meu să dau glas a ceea ce simt.

Mi-am dat seama că e un proces, nu o destinație.

În ședințele ce au urmat am început treptat să-mi dau seama de normalitatea a ceea ce simt, am învățat cum să-mi fac firul roșu în viață (căci el nu există, nu e o normă care se aplică tuturor – în viața ta faci ce vrei, nu?) și cum să țin cont de ele în ceea ce privește prioritățile mele, dorințele mele. Am învățat că gândurile care îmi inundau mintea nu erau de aruncat sau de luptat cu ele, ci de explorat. Nu-mi dădeau pace pentru că voiau să-mi transmită ceva, dar eu nu eram pregătit să le ascult, le minimalizam. Apoi bineînțeles că dădeau năvală peste mine, iar eu mă simțeam copleșit, cu stări de anxietate și simptome depresive. Voiam ca lucrurile în terapie să se desfășoare mai repede, să ajung mai repede la ce-mi doresc și la cum îmi doresc să fiu (să mă accept așa cum sunt, necondiționat), dar după ce mi-am tot exersat răbdarea mi-am dat seama că e un proces, nu o destinație.

Nu e ușor, nimeni nu face munca emoțională în afară de mine. Iar asta face diferența!

Ha! Deci trebuie să mă accept pe mine însumi în fiecare zi? La care psihologul îmi replica: Poate chiar și de mai multe ori pe zi. Nu-mi voi lăsa niciodată bagajele emoționale din mână, le duc cu mine în călătoria vieții, doar că le duc mai echilibrat. Iar asta face diferența! Nu e ușor, nimeni nu face munca emoțională în afară de mine. Dacă am vrut să văd îmbunătățiri în viața mea, am fost nevoit să am un rol activ în gestionarea gândurilor și a emoțiilor pe care le aveam în fiecare zi! Dar e așa de greu! – mă văicăream psihologului. Da, așa e. Dacă era ușor, făceai si singur. Dar ai alte alternative? – mă întreba el. Și atunci îmi mușcam buza pentru că avea dreptate. Așa greu cum îmi era, simțeam că fac ceva pentru mine ca să-mi fie cât mai bine. Schimbarea nu vine ușor. Și nu cade din cer după 2 ședințe. E nevoie să mă implic activ, nu să fiu un spectator pasiv la dificultățile mele, vorbele psihologului și la teoriile psihologice.


Uneori mă gândesc de ce am așteptat așa de mult timp ca să cer ajutor? La urma urmei, dacă nu era okay pentru mine, încercam altceva. Pot să spun că am ajuns să aud tot mai tare vocea aceea care-mi spunea Da, poți! Dar nu am putut-o descoperi singur, chiar dacă am încercat n variante. Uneori biletul către schimbare e atât de aproape de noi, dar ne încăpățânăm să îl vedem și să îl accesăm. Mă bucur că am învățat să nu mai trăiesc după reguli, ci după regulile mele.

Semnat,
un om ca tine